Mărturie Cătălina


“Eu, Domnul, Te-am chemat prin dreptate. Te voi ţine bine de mână; Te voi păzi şi Te voi face un legământ pentru popor şi o lumină pentru neamuri.”                         Isaia 42:6

Mereu când ascult poveştile de viaţă ale oamenilor mă simt încurajată pentru că observ modul în care Dumnezeu aranjează atât de minunat toate evenimentele, astfel încât noi cei de azi să fim ceea ce suntem. Nu mai cred în coincidenţe. Dumnezeu nostru nu este un Domn al hazardului, El cunoaşte viaţa mea încă de când nu aveam un nume.

M-am născut într-o familie care nu-l cunoştea pe Dumnezeu, o familie care se considera credincioasă doar pentru că mergea de Crăciun şi de Paşte la biserică şi dădea din când în când pomană la săraci, din tradiţie.

Eu cred că l-am căutat de mică pe Dumnezeu, îmi amintesc că adoram să vorbesc despre asta cu străbunica mea, o femeie foarte religioasă care mă punea să fac mătănii şi fel de fel de aplecări pentru mine, la vârsta aceea simple exerciţii de gimnastică. Într-un timp mă gândeam chiar că cel mai bun lucru care l-aş putea face cu viaţa mea este să mă călugăresc.  Aceste gânduri din copilărie nu au o foarte mare importanţă însă ce vreau să arăt este că îl căutam într-o anumită  măsură pe Dumnezeu. După cum aveam să aflu peste multă vreme, Domnul se lasă găsit dacă este căutat din toată inima.

Ce a urmat, nu a ţinut de mine şi acum când privesc în urmă văd cât de minunat au fost aranjate toate ca de un regizor ce mă aştepta să intru în scenă.

Când eram foarte mică părinţii mei au divorţat şi a urmat o perioadă dureroasă pentru toţi din familie. Deşi prea mică să înţeleg,acest eveniment m-a afectat mai târziu când eram forţată (probabil fără rea intenţie a celor din familie) să trec de partea unei “echipe”. Eu şi mama ne-am mutat în casa bunicilor schimbând astfel cartierul.

Cine avea să ştie cum va acţiona Domnul? Nimeni! Este atât de spontan!

Acest cartier a fost locul unde mi-am petrecut mulţi ani din viaţă şi locul unde am cunoscit-o pe cea ce avea să devină cea mai bună prietenă a mea. Întotdeauna am apreciat familia ei pentru că erau nişte oameni extraordinar de iubitori, blânzi şi aveau pace. Lucru pe care eu nu-l puteam avea acasă.

Tatăl ei era pastor al unei biserici din cartier şi într-o zi am mers şi eu cu ei. Mi-a plăcut şi am început să merg mai des. Fiind vecini plecam împreună şi era uşor pentru mine şi mama mea. Nu pot spune că mergeam acolo pentru Domnul Iisus neapărat, mergeam pentru copii, pentru jocuri…îmi plăcea să ascult poveşti cu Dumnezeu şi îmi dădeam interes dar nu acesta era scopul meu principal. Îmi amintesc că uneori încercam să vin mai târziu ca să ajung la timpul de jocuri şi să nu mă pună să mă rog. 🙂 Eram foarte timidă pe atunci… 😛

Peste ceva timp, familia prietenelor mele (2 surori: Ade si Oana) s-au mutat de la bloc şi am fost pusă în situaţia să vin singură la biserică…am început să vin mai rar.

Peste o altă bucată de vreme, tatăl fetelor a început să slujească în altă biserică de evrei mesianici şi am început să nu mai vin deloc în casa Domnului. Această perioadă a ţinut cam doi ani. Uneori mă simţeam vinovată că duminica eram în altă parte şi nu la biserică…dar treceam peste, când simţeam o chemare să merg la biserică îmi alungam gândul pentru că ştiam că cei de acolo vor veni să mă întrebe de ce nu am mai venit…ce aveam să le spun?

Ceva special s-a întâmplat însă!S-a întâmplat în perioada când am aflat că fetele vor pleca alături de familia lor în Israel. O veste teribilă pentru mine: prietenele mele aveau să plece…pentru totdeauna! E ceva ce pentru alţii ar putea să nu aibă nici o valoare dar pentru mine a însemat foarte mult.  Stăteam în cameră şi mă uitam pe geam şi am avut pur şi simplu o idee, o revelaţie aş spune. În mintea mea a venit următoarea întrebare: ” Când erau aici veneai la biserică, au plecat din bloc şi ai venit mai rar, au plecat din acea biserică ai venit şi mai rar…acum că pleacă în Israel, Mă vei uita de tot?” Atunci am hotărât să mă întorc în biserică. Îi mai promisesem lui Dumnezeu că mă voi întoarce dacă mă va ajuta la examene…şi după ce le-am trecut am uitat de promisiune. Îmi era foarte ruşine pentru că ştiam că nu aveam un motiv pentru care lipsisem atât…poate doar dorinţa mea de a trăi aşa cum am chef…

Totuşi am convins-o într-o zi pe mama să vină cu mine… Nu pot să explic în cuvinte ce am simţit în acea zi! Eram răvăşită! Aş vrea să spun că predica a fost puternică sau cântările înălţătoare, dar adevărul este că nu am auzit nimic din tot ce era în jurul meu. Eram doar eu şi Dumnezeu discutând şi eu abţinându-mă din răsputeri să nu plâng. Eram copleşită. Totuşi pentru cei din jurul meu ar fi fost destul de ciudat să pufnesc în plâns…aparent fără nici un motiv.

Deşi frica mea s-a împlinit, unii din cunoscuţi au venit să mă întrebe de ce nu am mai venit…ştiam că o fac din dragoste, asta este, mi-am înfruntat ruşinea.

Îmi doream sincer să revin…i-am propus cu tact mamei să mai mergem…la care am primit un răspuns cum numai o mamă ştie să dea: ” Îmi faci cumva program?!?!” Oooo da, orice speranţă că voi mai sta pe băncile acelei biserici s-au dus cum au venit. 🙂

Dar viaţa cu Dumnezeu este ca atunci când GPS-ul te anunţă că ai greşit drumul. Te anunţă de două ori iar apoi îţi găseşte alt traseu care te va duce tot unde doreşte El. E minunat!

Aşadar, după câteva zile primesc un telefon. De la cine? De la Ade. Îmi spunea că se organizează o tabără cu biserica şi mă întreba dacă vreau să merg. M-am dus. Din această tabără aş vrea să povestesc o singură întâmplare care pentru mine a fost foarte importantă.

Aveam o cameră cu paturi suprapuse şi stăteam foarte multe fete în încăpere. Stăteam pe pat şi discutam…”ca fetele”: ce a zis ăla, ce a comentat celălalt…una din fete, stătea în pat linişită şi citea din Biblie, auzind despre ce vorbim ne-a spus : Haideţi fetelor, terminaţi! Nu ştiţi că lui Dumnezeu nu-i place bârfa?…sau ceva de genul ăsta…toate fetele au sărit în sus spunând că e exagerată şi că noi nu bârfeam…dar eu ştiam că asta făcusem şi am devenit conştientă că întradevăr multe lucruri pe care le făceam, deşi nu-mi dădusem seama nu erau pe placul lui Dumnezeu.

Tabăra aceea m-a ajutat să-mi fac prieteni noi şi apoi mi-a fost mai uşor să mă “dezlipesc de fete”, să nu mai depind de ele. Am început să cânt în cor, am fost sprijinită de oameni care au avut răbdarea să-mi răspundă la întrebări şi astfel am putut sta mai aproape de El.

Fetele au plecat în Israel dar prietenia noastră a rămas. Îi mulţumesc Domnului că este aşa şi că distanţa nu ne-a răcit sentimentele şi promisiunile pe care ni le-am făcut una alteia.

Una din acele promisiuni s-au împlinit când ne-am botezat împreună în apa Iordanului. A fost îndeplinirea unei dorinţe dar mai presus de toate un legământ pe viaţă că sunt pregătită să-L iubesc întreaga mea viaţă pe Domnul şi Salvatorul meu, Iisus Hristos. Îmi place să cred că m-am căsătorit în acea zi cu Preaiubitul meu şi i-am promis dragoste la bine şi la greu. 🙂

Aceasta este mărturia mea, o dovadă că Dumnezeu aranjează lucrurile spre binele copiilor Lui, o dovada a puterii şi dragostei Lui fără de sfârşit.

Advertisements

2 Responses to “Mărturie Cătălina”

  1. aDe 24 July 2010 at 7:05 PM #

    haha..m-a amuzat foarte tare faza cu” veneam mai tarziu sa nu ma puna sa ma rog” 😛
    oricum intr-adevar am pt ce-i multumi Domnului, pt ca El a pastrat prietenia noastra 🙂
    te iubesc Cata:)

  2. daniel 8 August 2010 at 9:25 AM #

    casnicie fericita cu Preaiubitul tau!

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: